pe-atunci lucrurile se numeau încă lucruri. apele se întorceau în matcă prin definiție. nu aveam aceste angoase atârnate de încheieturi ca niște clopote de piatră.
tu veneai mereu cu trupul tău perfect. îți așezai sângele în mine ca într-un uter
împlinind prorociri. nu întrebam . știam dinainte ce ești.

aveam același nume în afara lumii.

nici un cuvânt nu se risipea între noi.
niciodată un cântec nu ar fi căzut ca o ghilotină retezând clipele
ca acum.

popoare întregi de năluci ne înlocuiesc trupurile.

cineva ne leagă nopțile una de alta inventând frigul.
mai avem doar bucuria stupidă de a ne mistifica între acești pereți de întuneric pe care se scurge igrasioasă disperarea.
am avut cândva certitudinea unei posibile împliniri. dar cred că singura certitudine e această ceață neagră și acest poem de dragoste care vorbește întruna
despre vremurile când eram atât de sănătoși încât nici nu mai aveam trupuri