spânzurată în abis câteodată această clipă
ce se arcuiește pod peste casa noastră
e adevărul ce-mi bântuie somnul și veghea
când îmi las capul să odihnească la pieptul tău
o pădure de cedri se înalță în cenușa dogoritoare
și-mi respiră nerostitele cuvinte păsări multicolore
își unduiesc gâtul lujer spre sudul amiezilor târzii
nu mai există timp
doar așchii de lumini și umbre desenează
un început fără sfârșit

Doamne câte lumi ai colindat
până ai ajuns și la noi
la masa ta cu pâine și cu vin ne ostoim
naște-ne Doamne iarăși în macii de pe drum