Dragii mei români fârtați,
Două vorbe-mi ascultați :
Chiar de voi le știți pe toate,
Viața în străintate
E mai rea decât otrava
Sau ‘năuntru la Jilava,
Căci oriunde m-aș afla
Și oricâte aș avea,
O durere mă apasă,
Aia de-o aveam acasă,
Dar că-s singurel pe lume,
Boală am numai pe mine
Că mereu ceva-mi lipsește,
Ce aici nu se găsește
Și tot plâng și-s necăjit,
Viața parcă s-a sfârșit :
N-aud vorbe deocheate
Și nici bancuri piperate,
Nici înjurături sadea
Apropo de mama mea,
Sau vreo glumă fără rost,
Ori să fiu luat de prost,
Nu tu țeapă, nu tu șmen,
Nici pe blat n-am mers pe tren,
Alintat, nu sânt de loc
C-aș fi bou sau dobitoc,
Nici măcar…mai știu și eu,
Să mă calce pe bombeu ;
Nu-s oprit de polițai
Să mă-ntrebe de mălai,
Șpagă, n-am dat nimănui,
Nu primesc…ai dracului !...
Nu tu ceartă, nu scandal,
Nu cafteală la vreun bal,
N-am primit de mult, v-o jur,
Din senin un șut în cur,
Nici măcar un bobârnac,
Nu știu ce să mă mai fac (!?)
Că de-atâta nostalgie
Și de dor de a mea glie,
Precis, vara viitoare
Am să vin la…reciclare!

Valeriu Cercel