agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-18 | [This text should be read in romana] | verde și albastru cu wotan motto: ...căci Tatăl a trei frenezii surori Wotan este: inspirația poetului, furia războinicului și delirul șamanului.. într-un târziu vom pricepe poate de ce frica nu va mai avea gustul dulce de pe vremuri și mireasma de blândă și verde avalanșă de ce cuvintele ni se vor învârti reci-albastre-n gurile cleioase de ce zilele orele minutele ce ne vor despărți de întâlnirea cu zeul din mlaștina cerului ni se vor prelinge scrijelinde pe trupuri din ce în ce mai repede și prin artere ne vor mai curge atunci doar arhanghelii și câinii obosiți ai memoriei iar noi vom zăcea în țărână cu colții scurși cu ochii-mpleticiți dar până atunci vom arunca în continuare cu sulițe în privirea lui duioasă în privirea lui verde însângerând-o * * * istoria mușcă și ea din noi cu dinți viermănoși Wotan plânge încetișor prăbușit pe o masă slinoasă din fundul tavernei muncitorești. zeul împarte bolboroseala magică a fumului de țigară-necat în vodcă ieftină cu vasile proletarul mesianic. revoluția se petrece zilnic a devenit un ritual scorburos al cenușii. noua eră-și croiește cu greu drumul spre noi săpându-ne tunele-n stânca occipitală. uneori o simțim cum adie peste republică precum un miros vag de sabie. alteori nu-i acordăm atenție suntem singuri mai singuri decât după ultimul război mondial decât sonda ruginită de pe marte decât monumentul eroului necunoscut și stingher strivit din toate părțile de-albastre și reci sedii de bănci. decât neputința măreață a zeului din mlaștina cerului căci spectrul neputințelor noastre plutește pe ape care ape se fac moi târzii spre a se îngădui jungherului. ne dăltuim chipuri cioplite-n vodcă ne-ntrupăm fantasmele-n făpturi tubulare străvezii și țepoase și apoi tăcem simultan în corul buimac al lehamitei. liniștea ne-a surprins în templul acela rece suspendați deasupra mlaștinii zdrelindu-ne degetele în harfa cu mațe în lira cu minciuni fumurii bine acordate în adâncul nostru foșnește cenușa viitoare în carotidă ne-au crescut lame de săbii. catedrale alcătuite din dangăte-ngemănate de clopot se năruiesc încetișor timid eliberând spațiul îngust înfiripat între encefalul nostru și durere. noaptea cade-n genunchi spărgând seceta în mii de cioburi arzânde. ochii ni s-au uscat și foșnesc în vântul neguros de toamnă târzie. peste pleoapele crăpate curg muzee farmacii crâșme gări bordeluri și instituții publice fără să lase vreo urmă. într-o eternă zi de luni. blue monday apocalipsa este scumpa noastră patrie plaiul străbun în care trăim și din care ne nutrim cu nesaț. pământul udat milenii de-a rândul cu sudoarea sângele limfa și veninul glorioșilor noștri strămoși. țara atroce meleagul final în care cu haosul entropia necroza dezagregarea vârtos ne desfrânăm sub privirea-ngăduitoare a zeului din mlaștina cerului voievozii ne bântuie stingheri ficatul i-am smuls din cimitire din mânăstiri și mausolee le-am turnat mormintele în pahare și am tras o paranghelie de sfârșit de lume. în timp ce miresele ne așteptau cu picioarele desfăcute pe paturile puștilor pe lamele ghilotinelor pe cânepa-nflorită a ștreangurilor ne fumăm cu patimă propriile ciolane mustind de verde măduvă împingem aerul zdrențuit în carnea trâmbițelor ne privim dimineața decesul în ochii lucind de veselie moartea are trup voluptuos și voce șăgalnică femeile noastre au sâni de sticlă împăienjenită mireasmă de altar păgân și gust de regrete el se agață plângând de ochii mei verzi și-ncearcă să-mi rupă zăgazurile privirii să-mi desfacă auzul în așchii să-mi bântuie somnul deghizat în ploaie de spini. când privirea mea năpraznică-l lovește stârnind nori de sânge cețos observ că între coaste-i odihnește lama pumnalului iar dintre sprâncene-i răsare câteodată vârful domol al unui glonț de argint în piața din mijloc ne adunãm toți tãcuți în jurul ygdrasill-ului festiv amenajat de edili ne tinem de mâini și comitem cercuri . furia noastrã sublimã fertilã este pe ea cresc holde mãnoase spice aurii însângerate animale cu carnea dulce hãlãduiesc într-însa. si setea se-ncheagã rotundã în coarnele zeilor printre turnurile-mpleticite ale burgului zac în colbul străzii fraze cuvinte litere coaja crăpată de arșiță a discursului se desface trosnind și cade. oratorii se scurg din tribune și se-mpreună pe caldarâm în orgii fumegânde. pe buzele funcționarilor se nuntesc scorpionii prevestind verdele și albastrul palid al degetelor ei încleștate pe cuțit . lama miroase a nisip încins. înspinat amară e lucirea ei reflectată-n ochii zeului din mlaștina cerului. privirea lui se surpă-n bucăți moi gelatinoase ce se prăbușesc asupra noastră. dinspre apus se rostogolește spre noi stigmatul verde al crimei rătăcit în crâșma burdușită de proletari inconștienți discret arhanghelul se prelinge pe lângă pereții cariați și se-ascunde după tejghea unde începe să scâncească. își secționează aureola cu un ciob de alcool și-apoi barmanul îi așează agonia pe raft printre sticlele de vodcă peste ei s-a rostogolit brusc noaptea iar cerul s-a răsturnat și-a-ntors cealaltă parte spre noi deasupra noastră își-atârn-acum intestinele glorioase de pe care se scurg asupra-ne bucăți vâscoase de zei insuficient digerați și zemuri celeste. zenitul lucește-a viscere-aburinde orizonturile au fost întunecate de fierea lui fierbinte revărsată peste mațe. cerul e un cadavru pe masa de autopsie. înspre apus encefalul lui jilav zvâcnește ionizând atmosfera. fiare-nlăcrimate se scurg pe umerii noștri spintecându-ne pielea sfârtecându-ne carnea-nverzită de pofte nemernice decupându-ne metereze în stern. lichefiindu-ne coastele. cuibărindu-ni-se printre vertebre. smulgându-ne din noi înșine. în fiecare seară când apun viperele ne înălțăm spre culmile sângelui în fiecare dimineață la răsăritul durerii ne trecem gânditori degetele prin hățișul arterelor prin jungla tendoanelor prin iarba subțire a capilarelor ne căutăm prin ventricule prin auricule prin glande prin vertebre prin lobii encefalici și nu ne găsim decât într-un târziu ne curățăm retina de ciulini șpan și scrum și-ncercăm din nou să murim frumos și cât mai sus deasupra noastră doar lupii doar paingii * * * sunt undeva sus și-o vagă senzație de intangibilitate îmi înfioară pielea prăfuită. ei mă privesc cu ură prin lunetele puștilor automate. armele clănțăne și simt cum disperarea se condensează pe trupurile reci și-ascuțite ale gloanțelor ce se apropie înflorind mai apoi în fiecare secundă ce le desparte de trupul meu înfigând rădăcini subțirele în moleculele de aer înghesuite-ntre mine și iminenta mea dispariție. în preajma mea o grenadă a-nmugurit. încet carnea ei fragedă pe care se plimbau furnicile a crăpat și un abur firav s-a strecurat afară sprijinindu-se pe o limbă de foc năucă, cățărându-se spre mine pe trepte moi de teroare. privesc cu duioșie tentativa ei stângace de dezmăț străduințele ei de a părea voluptuoasă se vede că e debutantă într-ale desfrâului ea moartea * * * dar iată cum sunt alcătuit împrejurul conștiinței mele se află-ncolăcit un șarpe. nu e hâd are privire zglobie solzi lucioși și întreaga-i ființă tubulară inspiră simpatie și chiar poftă de viață în interiorul globului ocular stâng își are sălașul de 17 zile un păianjen roz translucid care se hrănește cu imagini de târfe dizolvate-n diazepam din ele-și țese pânze mileuri macrameuri și le vinde-n față la-”mpăratu’” străinezilor senili ce ne vizitează patria pe undeva prin scorbura ce se rotunjește între libido testicule și stomac într-un abur nimbat azuriu domiciliază liliacul șobolan înflorit cu o inteligență înhibantă. se hrănește cu rădăcinile dulci înfipte-n sânge ale viciilor și virtuților în rotula mea agonizează o hienă călcată pe esofag de un jeep al legiunii străine ochii ei debordează de blândețe și îmi dau lacrimile împrumut. îi rămân dator cu un plâns din când în când lupul cel bătrân își părăsește bârlogul săpat în stânca occipitalului pentru a-mi colinda multele glande unele albastre altele verzi. privirile lui ascuțite îmi catalizează secrețiile și umorile. uneori se sinucide spintecându-și carotidele cu lamele leucocitelor ori cu tăișul limfei palma dreaptă așa cum arată e doar coaja caldă moale și cu amprente a unei tarantule adolescente linia vieții a norocului a dragostei sunt stările ei de spirit străvăzute prin pielea mea subțire. câteodată în locul pulsului la-ncheietura mâinii pot simți furia tarantulei locatare sau doar tristețea ei albastră și blândă cobra din femurul drept își digeră cuminte spasmele cu care o hrănesc . ochii ei strălucitori îmi penetrează uneori mușchii coapsei și spaima din priviri îi prefigurează fosilizarea ce-o va cuprinde cândva către sfîrșitul poemului într-o rotundă alcătuire biete jivine ce mă locuiesc * * * Unii spun că l-au văzut închinându-se la propriul chip cioplit în chip de genune-nfricoșată, unii spun c-au auzit, lipind urechea de omoplatu-i înghețat, zăngănit de arme, ropot de cerbi, urlete de lupi, imnuri, lipăit tiptil de paingi, sfârtecări de cărnuri umede, răgușite cântece de beție, gemete obscene, mantre. Pașii jivinelor ce-l locuiesc. El se zbenguia cu liniștea , cu bezna, cu ceața, în giocuri fără noimă, hărțuindu-și trupul albastru în mii de spasme luxuriante, feerice, frumos colorate. Câteodată se lichefia spectaculos umplând miliarde de amfore ca apoi să sublimeze-n damfuri de heliu și argon și să se năpustească zăpadă bruscă asupra-le. Știau că el le destramă revolta-n fire cenușii, știau că se îndeletnicește cu sinuciderea, că are contacte frecvente și pătimașe cu lumea de apoi. Că e Tatăl freneziilor . Că și-a tatuat pe pleoape o flacără verde. Că omenirea i se lipise ca un abțibild de frunte, iar creierul i se revărsase în lubrice cascade pe umerii-i dalbi. Că haosul este doar unul din cele 17. 547 de mădulare cu care este înzestrat, pe lângă încâlceala de spini , mandibule, colți , gheare, tentacule... Că-și prinsese-n păr, șăgalnic, Evul Mediu, cruciadele și al II-lea Război Mondial. Și muzici și miresme-i însoțeau trecerea măreață. sfârșitul este molecula de carbon cu care se termină lama pumnalului e apoi mireasma subțire scânteindă a zbaterii pleoapelor lui măiestrit sulemenite apocalipsa scurgândă pe cea de-a șaptea copită a calului său șamanic pe cea din urmă frunză a yggdrasilului ragnarok este cel mai albastru dintre cele 13 nume ale sale El se inspiră. Își privește buzele cărnoase , enorme, se rostogolește în laringe, în catedrala toracică mai apoi. Plâmânii lui i-au ajuns în proprii plămâni. Ca și creștetul, sprânceana, alunița de pe tâmplă, esofagul, clavicula, părul de pe piept, duodenul, ficatul, coccisul, pântecele, meniscul, tendonul lui achille. degetele prelungi. Ca și temperamentul, spaimele, fobiile, complexele, furiile, duioșiile. Toate-i umplu acum plămânii. Se sfârtecă și se dăruiește patetic propriului sânge ce-l ridică din nou sub fruntea boltită. Ajuns bucățele minuscule în neuroni, își dă foc în miliarde de gesturi glorioase, pline de tainice înțelesuri... Apoi expiră. (milioane de cadavre minuscule îi lovesc corzile vocale, falduri de carne ce-avortează-apoi inutile discursuri) Molecule din trupul său veștejit se-nglodează în exhalarea festivă a lui valentin & comp. Se declară expoziția deschisă. Artiști umezi, intelectuali, psihopați, gazetari, farisei, monștri, notabilități, curve, deșiră apocalipsa-n lungi fâșii cețoase. Crâșma se rostogolește din ochiul lui sfârtecat de nostalgii neguroase. Și o veselă vijelie spulberă deznădejdile. Crima plutește-n aer iar ei, inconștienți, întocmesc deșertăciunea. Baloane de săpun , figuranți, clinchete, artificii, vrăjeli, rânjete, conversații lejere, mici conspirații de cartier, ticăloșii palide și subțirele unduindu-se printre mese. Spuma groasă și cenușie a traiului cotidian. Plictiseala s-a lățit pe podea și în nepăsarea ei întunecată abia sclipesc palid ici-colo așchiile agoniei viitoare deodată... Coboară asupra lor. Cu măsele-ngălbenite sfărâmă paharele, dozele de bere, CD-urile, bronzurile lui Mircea, țevile de gaz, filtrul de cafea, casetofonul, oglinzile, feciorelnicele clavicule ale fetei de la bar care troznesc și se desfac împrăștiind miresme calde. Mozaicul de sub tălpile ei se-nfioară-n cercuri largi în timp ce pe scări se rostogolește înăuntru năvalnic mirosul Fiarei. El își decupează pe chip un zâmbet subțire. Shambala își deschide spasmodic sfincterul din partea veșnic umbrită a cortexului său mustind de voluptăți și orori. Iar conștiința lui se ascute violent și-mpinge sfârtecarea spintecarea printre atomii de oxigen, bioxid de carbon, plutoniu, cânepă arsă și vagi urme de aur ce se-nghesuie-ntre pereții sângerii ai hrubei. Legăturile intermoleculare se desfac troznind și pe marginile zdrențuite ale spațiului înflorește sângele subțire al materiei. Cu gust metalic de catastrofă. Privirea-i înaintează-ncet prin globul de vid ce s-a-nchegat brusc deasupra tejghelei, oprindu-se pudică la câțiva centimetri de sânul dezgolit al blondei din colț. Apoi se retrage-n cochilia moale și verde de sub sprânceană și-și digeră cuminte bucățile vâscoase de lumină și-ntuneric. Strânși unii-ntr-alții cronicari transparenți vibrează și poți vedea înăuntrul lor cum frigul își înfige ghearele în ficat, în splină, în simțul datoriei. Cum gemetele înăbușite li se calcifiază, îmbogățindu-le scheletele fumurii cu noi creste, ridicături , plăcuțe. Șerpi verzi, șerpi albaștri devoră aripile-nlăcrimate ale arhanghelului. Filarmonica și-a proptit brusc călcâiul mustind de solfegieri inutile pe grumazul lui. Și-un vânt fierbinte cauterizează rănile ulceroase din tejghea... Vali își împarte averea sărmanilor și- mbracă transfigurat pelerina de pelerin. Apoi sihăstrește temeinic. Vodca se holbează buimacă la noi și urlă prelung, înfigându-se în cărămizile putrede La masa din fund un cetățean mic și palpitând se-nverzește și crapă distonic, într-o bolboroseală de spume. Ochii verzi ai pierzaniei se deschid în pereți, vomitând fotonii nedigerați. Vreo trei curve explodează cu grație în jerbe viu colorate iar hienele bântuie printre tablouri sfârtecate, trăgând de mațe și tendoane ațoase. Ea îi zâmbește timid, închide ochii și dansează. Pe umeri îi încolțesc străluciri și muzici și miresme. (În mâna dreaptă ține un topor, ar zice Octavian Gornic1 ) Iarbă fragedă-i devin pașii. Între ea și durere a răsărit din nou un răgaz auriu. Ceața se strecoară agale prin fisurile zidului, încă sângerânde. Dintr-o dată nu se mai aud decât clipele care se dizolvă una-ntr-alta, clipocind. Apoi liniștea se coace, devine voluptoasă, simfonică și împrăștie miros de ambră. El bea în continuare, acompaniat de păianjeni... Într-un târziu își îndeasă căciula-n cap, tușește, mijește ochii, plătește și pleacă împleticindu-se. Spre mlaștină. (Străbunul plai mârâie amenințător sub tălpile-i crăpate. Jungla-nfioară bezna i ce s-a strâns protector în jurul gleznelor, lama pumnalului se scurge lent în palmă strecurându-se spre încheietura unde agale pulsează nostalgia. Nisipul se zbate-ncolțit în spatele pleoapelor, locomotivele-s pustii și mișună de nebune cu miile deasupra lui pe poduri de sulf și metan, aroma uraniului îmbrățișează pădurea, mlaștina tutelară nu poate fi chiar așa de departe) Cei care au ajuns la marginea lui spun cã se terminã brusc într-o muche ascuțitã și cã dincolo nu mai e nimic ! * * * câtă veselie camarade-n respirările tale icnite...cât patos în fâlfâirea subtilă a mucegaiului de pe colții tigrului ce te-nsoțește ... câtă exuberanță cât carnaval sublimat în cancerul ce-ți locuiește adânc ființa cardinală bucurându-ți simțurile... câtă dragoste-n rănile ce ți se deschid obscen în aripile cărnoase... câtă profunzime-n mlaștina prefigurată de vocea ta umbroasă... câtă disperare totuși în sclipirea fiecăreia dintre miliardele de celule uriașe ce-ți alcătuiesc făptura-ți înspăimântătoare, în freamătul molcom al aurei tale, în suspinul sabiei abandonate într-un întunecos ungher... câtă teamă- ncape-n spațiul subțire și tăios dintre tălpi și pământ ți-ai frânt umbra și-ai împărțit-o orbilor și ciungilor și posedaților iar acum ți s-a străvezit scalpul și țeasta sticloasă . pe degetele lor verzi pe pleoapele lor albastre ai înflorit monstruoase orhidee atomice. în degetele tale lichide alunecă pești enigmatici. prin tunelele ce-ți străbat molatece trupul bântuie sacrilegiile și mireasma țipătului înăbușit răzbate prin labirintul moale și fierbinte al plămânului. și începe să fie din ce în ce mai târziu mai demult cu bătrânele pantere te-ai iubit cântecul tău disperat le-a ruginit aroganța și le-a trezit oasele lâncede. și pliurile cărnii lor puhave au fost netezite de flacăra din vocea ta. pe umerii tăi își făceau atunci vulturi albaștri cuiburi și-n piept îți apăreau deodată scorburi căptușite cu mușchi și licheni. răcnetul primordial ți-l dezrădăcinai sângerând dintre corzile vocale. după toate acestea jungla a murmurat ceva de neînțeles și s-a ridicat cu un zvâcnet la ceruri la mlaștina cerului (ei n-au înțeles nimic din zbaterea pleoapelor zeului din zbuciumul mlaștinii verzui ce-i nimba dragostea rece pentru ei viermii. în jurul gleznelor lui musteau într-o colcãialã uleioasã. doar glasurile subțiri tãioase zgâriau mângâierile lui tan- dre.) de privirea lui atârna lehamitea- mpodobită cu sânii cristalizați ai fostelor iubite, cu ochii vrăjmașului dați peste cap, cu ciolanele seci ale străbunilor . fiorul primordial e îngropat sub templul în care doar lumina palidă a jertfelor mai sfâșie timid întunericul . inima-ți se-nfășura albastră pe vârful suliței femeile Neamului se iubeau cu paingii în cinstea ta învăluite-n cețuri istorice își îngenuncheau ochii-n țărâna străbună își silabiseau sexul își jertfeau virtuțile drapate-n verde și cădeau mai apoi într-un somn poleit cu argint . știind că urmașii lor îți vor crucifica umbra palidă și fierbinte tu răsuceai nisipul din clepsidră spre sine însuși pentru o ultimă și tristă revoltă. dar tu ești acela tu ești cel care ne taci discursurile revoluționare tu ești cel ce ne-ai nins de-atâtea ori furiile cu miliarde de divinități micuțe pufoase și tandre. ne-ai îmblânzit pumnalele ne-ai înduioșat ghilotinele ne-ai sedus ștreangurile cu zâmbetul tău obosit. ți-ai frânt măreția și ne-ai împărtășit-o iar acum aura ta ne nimbează și nouă viciile mărunte meschine disperările la care ne dedăm cu voluptate în cele mai nepotrivite momente ale scurtelor noastre vieți iar uneori pe creștet ne crește fiecăruia dintre noi cei din umilul și străveziul tău popor palma ta răcoroasă și cuminte în semn de pace și câteodată de moarte câtă grație-n tremurul pleoapei când plângeai pe umărul descojit al ploii reci de noiembrie în întoarcerea mâinii spre ochii-prăbușiți în mlaștini într-un ultim gest de neînțeles. câtă dragoste câtă smerenie îți pecetluia chipul îndurerat când dragonul închis în lacrima ta zăbrelită își desfășura spectaculos aripile realități succesive îți secționează augustul trup în felii subțiri și mai transparente decât însăși inexistența mai reci decât lipsa materiei. se aștern apoi foșnind precum frunzele uscate peste frunțile lor asudate peste sânii preoteselor peste săbiile războinicilor vâjâind în ceață peste intestinele fluturânde ale vrăjmașilor pe câmpul de bătaie peste flamura zdrențuită purtând vârtejul crucificat al lui sol invictus. SU ASTI îi privești azi cu aceeași dragoste dură și tăioasă în formă de halebardă în timp ce ei îngână litanii în limbi sfârtecate în genunchi cutremurați în glezne înspăimântate. în vesele hemoragii în sfârtecări disecții străpungeri. și lupul și șarpele și paingul se dizolvă-ntr-o singură picătură fumurie ce se prelinge pe ochiul tău stâng. cel verde. * * * crima se trezește-n zornăit de lanțuri buimacă el o privește-n tihnă relaxat așteptându-și sângele blana ei mătăsoasă se zbârlește pe ochi îi cresc spini lucitori și începe să devină dezirabilă. el tace mai departe și îi privește duios chipul sânii metalici șoldurile coapsele-ntre ele sexul profund pătruns de tainice-nțelesuri. printre blocuri se strecoară neștiută mlaștina * * * O moarte cumplită dar eroică îl aștepta... O moarte totuși frumoasă, cu trăsături ariene și craniu dolicocefal, cu ochii verzi, cu trup alunecos de șarpe, cu panglici în păr. Îl aștepta cu absintul pe masă în crâșma cea molcomă de pe buza mlaștinii, apoi în antecamera biroului senatorial, tolănită-ntr-un fotoliu străveziu, îl aștepta mângâindu-și sexul metalic într-o gară pustie, înconjurată de haite de-ntunerici, îl aștepta în cazinouri dărăpănate, bântuite de fiare... Insistența ei neglijată înflorea-n coroana cu miros ruginiu ce-l aștepta și ea la poalele obeliscului de marmură neagră din cimitirul cețos. Privirile ei tăcute se înfigeau verzi și vibrânde în poarta casei în care el nu mai locuia demult. Și din ochii i se prelingeau lacrimi tăioase pe obraz, decupând fluvii și delte roșii în carne. Uneori el trecea razant pe lângă moarte și, înfiorat, apuca să-i dezmierde-n fugă buzele reci, albastre, sânii ascuțiți, coapsele aburinde, degetele subțiri și palide cu care încropea duioase apocalipse... O vreme n-au mai știut unul de celălalt. Împrejurul lui cineva țesea furibund o realitate din ce în ce mai compactă și mai strâmtă pe trupu-i, o realitate care îi zgâria umerii, iar privirea lui nu o mai putea străpunge. Își dădea seama din ce în ce mai clar că dincolo e ea, îi auzea scâncetele și nostalgia îl sfârteca fără milă. Atunci când, în cele din urmă, ea reuși din nou să se apropie de el, era prea târziu... * * * încă propovăduiești frigul prelingându-te pe propriul femur dezgolit și înverzit îți mângâi cu degete absente gerul ce te-nconjoară într-un halou albastru pentru ca apoi să te miri că te mai ascult că încă nu ți-am sfâșiat fața palidă și tristă. dar înțelepciunea bruscă îmi crestează zâmbete arogante pe chip. n-ai de unde să știi că de mult am abandonat sfâșierile sfârtecările străpungerile că sunt mai calm decât gautama sakya muni. calm cinic și fierbinte îți arăt fără jenă encefalul erect decalotat obscen. dintre lobi țâșnește spre fața ta virginală gros șuvoi de gânduri vâscoase și sumbre încleindu-ți ochii și buzele umede. îți strigi trupul pângărit agale de războaiele ce ți se scurg printre sâni. mi-e milă dar regretele mi s-au mucegăit între vertebrele rigide și crispate. iar în mine nu mai încape decât seceta. liniștea s-a uscat între timp se surpă peste noi ucigându-ne deodată îi văd de undeva de foarte sus occipitalul decupat atent pe masa de ciment sub lumina zorilor de neon ce spintecă scârțâind aerul înghețat - înăuntru pot vedea acum encefalul pe care mișună miriapozii furnicile gândacii omizile în care sapă râmele oarbe. în mijlocul mirosului de formol, pe jumătate îngropat în mlaștina cenușie a creierului mort, un fluture cu cap de lup își zbate neputincios aripile. i-am scobit ochii injectați de furie i-am înfundat orbitele cu gheață și l-am botezat A R M A G E D O N . biserici prăbușite peste ochii tăi plânși peste buzele tale tremurânde mirosind a lacrimă arsă. dinspre partea umbrită a ființei mele adie mireasmă de rug și martir. în ochii îmi lucește cuțitul ce mi s-a scurs ieri din sânge o nouă dimineață se ridică brusc din ruinele gleznelor tale și mi se-nfige-n pleoapă . în fiecare noapte mor de câteva ori la rând (uneori în preajma lor se organizează o veșnică, rotundă, lecție de compunere a descompunerii. voioși ei alcătuiesc putrezirea sub atenta supraveghere a viermelui viitor desfacerea dezmembrarea și dezagregarea sub privirile înfometate ale comisiei de hiene încă nenăscute) încă nu s-a terminat * * * niciodată n-am fost atât de aproape de trupul meu albastru și târziu niciodată n-am mai văzut ochii tăi curgând printre stânci sângerii fluviu gelatinos rostogolind pietrele în cale. sau bântuind printre recifi. sau fluturând pe catarge ruginite. n-am știut că moartea e verde și catifelată. măreața victorie a adormit cu capul pe umărul cald și tandru al înfrângerii. micile capitulări îmi surâd astăzi. îmi mai aduc aminte doar de forma aerului din preajma ta degetele mi le-aș împleti în blana lupului cu solzii șarpelui cu limba subțire de foc din privirea ta. cu vorbele tale filigranate-n aerul înghețat al fiordurilor. cu strălucirea rece și tăioasă a sânilor tăi. sângele mi l-aș exila mi l-aș fereca-n lanțuri. nu îmi mai aduc aminte de chipul tău nu mai știu dacă era albastru dacă era verde dacă era frumos cioplit dacă mă-nchinam la el dacă puteam alerga de-a lungul mângâierilor tale sau erai doar nălucă-njghebată din schijele frustrărilor mele explodate uneori îmi plăcea să mor fastuos năruindu-mi beregata cu buldozere solemne . alteori îmi ciopleam disperarea-n chip de crâșmă de cartier cu nume obscen. în care cu proletari fantomatici împingeam alcoolul și bezna pe-ngustele porți ale ființelor noastre. pe rafturi printre sticlele de vodcă întrezăream țipătul scânteietor al șoimului. uneori îmi risipeam luciditatea-ntr-un violent acces de generozitate azi dimineață înțelepciunea m-a ajuns din urmă și m-a izbit în moalele capului fără milă odată ți-am dăruit un buchet de ucideri albastre legate cu beznă să le porți la gleznă azi crima s-a ofilit și miroase-a tămâie azi revoluția s-a catifelat și roșul s-a deplasat spre verdele resemnării. în mine mai încap doar spasmele disperate ale ștreangului lama securii a pleznit în muguri plăpânzi și tot ce-a fost atroce-ntre noi s-a terminat. în inima mea mai intr-acum doar sângele uneori te visez locuindu-mi duioasă și casnică cochilia de pe pervaz alteori în ochiul tău stâng văd defilând întreaga și glorioasa istorie a Neamului. voievozi oxidați de vremurile aprige în care au ros tunele precum carii. mohorâți călugări medievali flagelându-se frenetic. cavaleri albaștri ce-și târăsc alene cizmele prin colbul retinei, cai înzăuați ce se strecoară printre conuri și bastonașe, înmlăștinite bătălii deșarte, răscoale, sticloase domnițe, cărturari, pântecoși boieri, pașoptiști, târgoveți, popor mi-am crestat beregata cu frigul tăios dintre sânii tăi iar azi pe gât îmi lucește stingheră doar o picătură de mercur. ceața te-nvăluie lilieci își fac sălașuri în trupul scorburos al secundei ce ne desparte ne secționează. timpului care a trecut între noi i-au înmugurit rădăcini oțelite și spini însângerați mângîierile tale mi-au ruginit pe umeri iar căldura palmelor tale s-a prelins pe trupu-mi și s-a scorojit pe nisipurile pustiei pletele-mi dalbe mi-au crescut pînă sub pământ iar strigătele mi s-au afundat în carnea moale verzuie a clopotului. pe ochi mi-au crescut aripi și gheare și licheni infatigabila - ei,da!- odisee a reîncarnărilor mele se prelingea pe-ai tăi nimfatici sâni, se propaga-n unde pe omoplatu-ți - aprigă mireasmă de lut, iarbă și tundră - se spărgea-n 17.349 de picuri strălucitori ce se prăbușeau, mai apoi, năpraznic asupra fantasmelor tale încochiliate (cochiliinde? cochiliante? ...) ieri s-a inaugurat chipul tău întru stropșirea norilor cei aducători de lehamite ieri am întemeiat frenezia am întocmit melancolia priponită-n funde și orhidee solemn triumfal am tăcut în cor până când liniștea cea ascuțită s-a înfipt în altar și toate s-au dizolvat în ochiul șarpelui întunecat pe umeri îmi înmugurește catastrofa festivă ornamentată meticulos cu oasele străbunilor spânzurați și ciuguliți de vulturi degetele comit rădăcini transparente fumurii ce se-nfig pătimaș în miezul problemelor cele făr’ de soluții pe buze-mi se plimbă aleargă lupi și paingi iar ceilalți aruncă-n mine cu catedrale incendiare corbul de miere-albastră al nostalgiei și-a-nfipt ghearele moi între omoplații mei și putrezirea se strecoară discret printre planurile mele de viitor. încep să mă simt rudă cu nisipul cu întunericul cu liniștea frate de cruce cu haosul clonă nereușită a neființei verbul mi se usucă-n vântul fierbinte al istoriei din substantivul propriu ce sunt a mai rămas doar un cotor zbârcit de care trag cu dinții șacalii în care se desfrânează viermii cei neadormiți. sângele apune pentru ultima dată în deșertul albastru din miezul rece și țeapăn al creierului meu sfârșitul îmi este din ce în ce mai intim * * * nu te mai uita așa la mine ! mai bine povestește-mi privirea pe care mi-o-nfigi între sprâncene. desenează-mi tristețea în colțul ochiului stâng , cioplește-n tâmpla mea plecarea frigul moartea * * * mileniile se condensau într-o singură picătură de argint pentru a se scurge apoi pe chipul său neted o singură lacrimă ce-ntemnița în pușcăria ei udă și tremurată hălci de istorie păgână mituri trădări și revoluții. timpul trecea ocolindu-l de la distanță purtând mireasmă de praf și scaieți uscați mototolind biserici și prihănind fecioare . soarele devenise mai verde decât piatra inelului ce-l purta la degetul mic mai albastru decât venerația ce i-o purtau supușii genunchii lui însă aveau un aer exaltat și fumegau . regi împărați voievozi îl urmau cu pași fanatizați prin colb spre mlaștina promisă, dar lui... i se scurgeau degete prelungi din orbite după pașii lor ai femeilor verzi și albastre ce-și plimbau viciile-n lesă pe străzi întunecoase doar ele-i mai răscoleau simțurile amorțite de frigul nostalgiei doar nimfele heavy-metal cu tricouri zdrențuite pe coastele fierbinți aburinde doar ele-i puteau re-păgâniza tălpile împreunându-le iar cu treptele templelor re-născându-i runele vieții în palme și pe pereții grotelor din creier doar milioane de puștoaice de rit sauvage înghesuite pervers în imense cupe de cristal bine frapate îi mai puteau răcori cerul gurii obosit de discursuri. oasele-i luceau nobile și grave străpungându-i carnea uscată pielea subțire și friabilă dar mireasma crudă a copilelor strivite sub ruinele bisericilor îi umplea acum plămânii înveselindu-i bronhiile calcifiate. iar extazul îi apăsa lent implacabil carotida. * * * În ochii lui se plămădeau degete subțirele și lungi , zece baghete-nguste de carne fierbinte poleite cu-argint împingeau încet, implacabil, cristalinul. Verdele irisului se desfăcea în așchii înguste, albastre, în fragmente aurii, în cercuri brune... Pe pleoape se umflau de efort vene nebănuite. Pulsul i se urcase din încheietura mâinii ajungând acum în insula neagră a pupilei, zvâcnind tot mai atroce în proximitatea epicentrului exploziei inevitabile. Degetele fragede sfârtecau apoi corneea subțire spre a se naște urlânde în noua lume a durerii. El îi pipăia acum cicatricile înmugurinde de pe omoplați descoperind sfâșietoarele umbre ale aripilor arhanghelești ce vor răsări-n curând din trupul jilav. De marginile zdrențuite ale pleoapelor ei atârnau hălci noroioase din subconștientul colectiv al neamului. Imaginea avalanșei ce avea să-i zdrobească un viitor avatar, gustul de lamă al otrăvii ce-avea să-i ardă-n altă viață ficatul, strigătul înghețat al ghilotinei sărutând pielea fină, palpitândă , a unui gât ce-i va răsări peste milenii din alt fragil torace, patima cu care jugulara fragedă mușcă din brici, mireasma dulce și aspră a cânepii fumate-n tavernă îmbrățișându-i cu secole-n urmă amicii atlas și axis până la ireversibilă despărțire, înfiorarea epidermei străpunse-ncet de un leneș glonț de argint, flacăra palidă a rugului lingând coapse șolduri pântece sâni feciorelnici, vârful lăncii insinuându-i-se între coastele vreunui pâgân străbun, ghearele ruginite ale ciumei smulgându-i carnea absurdă de pe sufletul ermit... Toate-l izbiră simultan și ghearele premoniției îi înșfăcară beregata. Privi apoi din nou spre ea. Din ce în ce mai intens, mai înfometat. Cicatricea monstruoasă de pe cornee îi sclipea tot mai tare sinistru umflată și-nvârtoșată de extaz. Pupila îi depășea acum conturul feței, marginea ei înferioară atârnându-i peste îmbinarea claviculelor. Cristalinul îi zvâcnea fierbinte focalizând imaginea ei iar fotonii absorbiți de vârtejul privirii fanatizate smulgeau în goana lor bucăți din carnea pe care o loveau cu violență. El o vedea acum toată, parcă zdrobindu-se de fundul ochiului, fărâmițându-i conurile și bastonașele retinei. Nervul optic înghițindu-i în spasme electrice trupul însângerat spre a-l trimite apoi pe conducta sinapselor către encefalul înfometat. Acum ea nu mai exista pentru nimeni în nici una din lumile posibile. De fapt, brusc, ea nu a existat niciodată. Urmele ei în nisipul istoriei s-au șters încă înainte de nașterea timpului. Acum este doar o bântuire digitală a țestei lui , spectru prelingându-i-se pe dura mater, pendulând între răsărit și apus, ricoșând între occipital și frontal... a lui pe vecie ! (...ciudat lucru, când a ridicat cu greu privirea spre marginea de sus a lumii pe care o locuia a întrezărit dunga subțire a khol-ului înmlăștinind rădăcinile genelor ei lungi. Universul începu să se contracte, până când deveni o fantă îngustă distilând lumina până la esența ei cea mai pură. După care procesul s-a inversat, lumina explodând într-o revărsare cenușie. Într-o clipită. Într-o clipire... Aroganța sa suverană începu să tremure spasmodic pemtru a se prăbuși apoi jalnic în sine însăși, alunecându-i uleios pe glezne, și, îngrozit, a început să se retragă. În cele din urmă pelerinajul său spre capătul lumii, spre sfârșitul luminii, îl aduse în preajma unei imense pete umede, cu picioarele-ngropate până la genunchi în conuri și bastonașe. O vijelie electrică îi smulgea carnea-n fâșii, îi lichefia oasele transformându-le-n mâl alb gălbui iar creștetul, sprânceana, alunița de pe tâmplă, esofagul, clavicula, părul de pe piept, duodenul, ficatul, coccisul, pântecele, meniscul, tendonul lui achille, degetele prelungi, locuiau acum într-un singur fir lung, de fapt un tunel foarte îngust cu pereți negri, lucioși, cu reflexe roșiatice. Târziu, trupul i se recompuse altfel, albăstrui și ușor idealizat, într-o încăpere imensă boltită, în mijlocul unei mlaștini de culoarea scrumului de țigară. La răsărit, două ferestre rotunde filtrau verde vibrația materiei. După câteva milenii învăță să citească semnele schimbătoare printre care bântuia năuc , fără tihnă, lovindu-se uneori de muchiile rotunde, ascuțite, ale hematiilor, alunecând de-a lungul spaimelor și spasmelor și așchiilor cețoase de amintiri, cioplite-n forme bizare, făcându-și loc cu greu printre voluptăți lipicioase și oarbe. Semnele-i mângâiau tot mai blând ochii virtuali, insinuându-se alunecos în însuși nucleul fierbinte al conștiinței sale. Brusc, odată cu o stranie și acută senzație de apocalipsă, l-a izbit Iluminarea. Și deodată înțelese, în sfârșit...! și gândi că era gândit ) * * * O pojghiță subțire de mâl acoperise cartierul. Blocurile muncitorești, chioșcurile, crâșmele proletare, piața agro-alimentară, școala, locurile de joacă pentru cei mici luceau sinistru. Îl simțeau venind... Pașii lui umbriți alungau viermii din hoitul cetății. La dreapta lui-șarpele. La stânga-lupul. În urma lui sângele înflorea din junghere. Și războaie metalice zdrăngăneau vesel legate cu lanțuri de gleznele lui Wotan. Prin ungherele hrubelor deznădejdile se spărgeau clinchetind în miliarde de cioburi umede și moi. Cântecele dezmembrate ale femeii încă mai bântuiau holurile pustii ale spitalului când umbra fierbinte a zeului i-a ars brusc genele albastre. Pe maidanul din spatele școlii duhurile fac dragoste împrejmuite de miros de cuțit. De aroma ascuțită a catastrofei. Statuile din parc și-au dezgropat rădăcinile și pipăie acum cu ele pleoapele zdrențuite ale lupului. Solzii prăfuiți ai șarpelui. Oxigenul se retrage sfios din calea nărilor lui și MIG-uri sovietice i se zdrobesc de cornee și zepellinuri sfârtecate-i atârnă de gene. Din omoplați îi încolțesc mici arhangheli roz-translucizi ce-și rotesc săbiile-n formă de aripi. Dușmanii Neamului își împlântă genunchii-n țărână, plângând, și penitența lor înflorește viscerele disecate ale eroilor de pe mesele de ciment. Eu stau zgribulit la geam și-mi privesc chipul cum răsare printre norii verzi... Câteodată-mi amintesc faldurile ce înspumau pielea plângândă a femeii. Și presimt cum umbra lui se vitrifică împroșcându-și cu așchii tăioase poporul. Într-un târziu, zeul mă privește trist, zâmbește și moare. Apoi o ia de la capăt. * * * aburii se prăbușesc pe caldarâmul smălțuit cu verde. cu albastru. gânduri fugare năuce se lovesc unul de altul sfios. clinchetind a jale. unii spun că trebuie să sosească. fiindcă le-a promis. îl așteaptă. cu mlaștini în brațe-l așteaptă. cu vuiete legate frumos cu panglici albastre. cu panglici verzi. cu stindarde deșucheate. cu priviri dezlânate. cu tigri. cu paingi. cu sloganuri migălite. cu bețe ascuțite. cu pistoale sub pernă. cu drapele în bernă. cu dragoste- ncolțindă. cu cioburi de- oglindă. în cuștile văzduhului nouri desveștmântați de piei și arome - venele pulsându-și unul altuia, arterele-și zdrențuind - în țipăt de șoim secționează derizoria catastrofă. trebuie să vină nu se poate altfel ne-a promis doar dă-o -ncolo de treabă. desfrâu ambalat timid în cartoane verzi pânza mocnește lent abia aninată de catargul moale lucios și albastru ca o arteră. valurile se despică-n așchii țipate strident. e cald. cuvintele se-nghesuie dau buzna dau șpagă să intre în panică. nu încap toate. marea e pătată cu trupuri sfârtecate Fiara le mângâie buzele cu tentacule lungi subțiri transparente. țeasta ei înspăimântătoare este deocamdată departe dincolo de orizont. râsul se rostogolește bolovănos în apa amară. înebunim încet sigur metodic și creierele-nghețate ne străbat colțuroase oasele craniului. alge verzi (unele albastre) se nuntesc sub covorul de nepăsare ce-acoperă marea. ei tac și rugina cuvintelor nerostite miroase a vodcă. el nu dă încă semne. îl așteaptă. și furia mijește în amurgul ce le înlănțuie privirile. veșnicia clănțăne din fălci metalice. pe punte marinarii aruncă înspre Wotan cu mese melaminate cu taburete pliante de stat la cozi cu flori de plastic cu poze cu bruce lee și b.u.g. mafia. în uralele maselor în scandările puhoaielor de oameni ai muncii zeul se îndreaptă-ncet spre tribuna oficială. ura înflorește într-o orgie verde-albăstruie. în ochiul lui imens gelatinos verde ei îngrămădesc furibund cu patos și elan tăcerile agonisite de milenii. prăbușite convoaie de lacrimi pornesc amarul drum al pribegiei. exilul și duhoarea lui subțire-dulceagă. are senzația că ...nu! de fapt senzația lui atârnă mustind de remușcări spânzurată de un smochin uscat. albastru. prăfos. se geme solemn festiv. fluturi sticloși bântuie megafoanele . acum . copii surâd inocent din pumnale.din topoare-nflorite gingaș. aerul se-nfioară șăgalnic frecându-se de umerii lui. dă să zică ceva în porta-voce. brasarda de pe brațul drept i se prelinge uleioasă și picură apoi de pe degete. vocea i se sparge în mii de cioburi multicolore și lanțurile ce-i ferecă aripile zdrăngăne sec lemnos. păru-i lung-verde-sidefiu îi flutură-n bătaia lunii. i se arată Calea. surâde deodată bizar. verde. albastru. pădurea se-aruncă disperată de pe balcon. o urmărește cu privirea. ea cade monstruos lichidă pleoscăind prelung. acum se poate distinge deplasarea verdelui spre albastru. națiunea chicotește încântată. la poalele mării pasc jivine sperioase și reci. fără rost. în vârf tronează neputința rânjind umedă indiferentă voluptoasă. latră la noi gesticulează nițel și pleacă. mai durează puțin nu mai e mult se apropie fiți gata se uită la el. da se uită acum la el. el simte clipa sosind transpirată ambetată-mbujorată sinistrată. pipăind transfigurată în jur. clipa cea oarbă. clipa cea verde clipa cea albastră. ochii i se chircesc . i se face milă. plânsu-l podidește.plânge în culori grave. reci. se umple de ridicol. pe umeri îi izbucnesc deodată copaci seculari gata-nscorburați miliarde de vietăți noctambule sălășluiesc ca dintotdeauna-n despicătura bruscă a pieptului său. barba i s-a-nverzit oxidată de ceața intempestivă și ecoul strigătelor s-a întors cărunt și obosit cu tendoanele dezlânate de-atâta pribegie. cobra din femurul drept i se fosilizează -ndurerată. rădăcinile oarbe-i sparg călcâiul pietros. cuiburi de lilieci îi freamătă orbitele. cu degete sterpe nisipoase își mângâie alene chipul măreț. corabie contorsionată-n beznă-ntre malurile de carne verzuie moale zdrențuită ce se-nchid spasmodic peste ocean. din ce în ce mai rar. mai temeinic. mai definitiv. mădulare lucioase avântate confecționează extazul final și-acoperă cu el obrazul lui de ceară. ca un lințoliu. și devine nevăzut. nu-l mai așteaptă nimeni. nici verde. nici albastru. luciri fanatice se-aprind în ochii poporului. 32.597.000 de dinți colți măsele spini gheare coarne mandibule verzi (unele albastre) clănțăne voios. mândră corabia meșter cârmaciul ! oboseala își încropește imperiul mucegăit între clavicule și omoplați. dihănii moi și albastre (unele verzi) se retrag cu torțe festiv. acum. da ! apoteoză. apocalipsă. și dulceața ei. (Se târa prăpăstuit spre mlaștina dragă inimii lui. Desperarea-i cutreiera aorta-n locul sângelui pierdut în bătălii deșarte, cerul luase chip de lup străveziu. Ceața îi bântuia fără tihnă făptura încă măreață, vietățile nopții îi înfiorau epiderma Mangrove-și cuibăreau rădăcinile-n lentoarea umerilor lui osoși. Istoria îi săruta acum spășită gleznele-nsângerate, colții ei înspăimântători prelingîndu-i-se spre tălpi... A ajuns, fumegând de extaz. Muchia tăioasă a mlaștinii și mireasma ei dulce. Zeul își explodează duios carotida într-un gest căruia haite-ntregi de hermeneuți îi vor căuta zadarnic apoi semnificația. Mâl verde-albastru. Din ochiul aligatorului țâșnesc violent zorile urlânde gonind spre cartierele de oameni buimaci ai muncii. El surâde enigmatic în timp ce nămolul îi mângâie ochii larg deschiși... Privește spre tunel. Este foarte târziu. Ultimul tren țâșnește străpungându-i corneea cristalinul retina conuri bastonașe nervul optic encefalul. Ultimul dintre toate. De la capăt) Moartea e un lucru verde E un lucru albastru atât _________________ |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy