Îmi amintesc, anii de școală,
Când profesoara ne spunea,
Că toți eram, ca într-o oală,
EGALI, adic’ așijderea,

Dar exista chiar la intrare,
Înconjurat de-o flamură,
Panou-acela de…“onoare”,
Cu cei fruntași pe…”ramură”:

În partea stângă, cei fruntași,
Cu litere mari de tipar,
În partea dreaptă, cei codași,
Înconjurați cu un chenar;

Copil fiind, înțelegeam
Cam ce era “egalitate”,
Dar stand în banca de la geam,
Priveam mereu în altă parte,

Așa că, nota cea mai mare,
(Cum mi-a fost mie soarta !)
Era de, șapte la…purtare,
Deci eu eram, de…dreapta,

Astfel, fiind pus la “panou”,
Cu cei mai răi din școală,
Eu mă simțeam ca un erou,
Băgând pe alții-n boală,

Căci n-arătam egal, parol
Și nici un orișicare,
Mai mult, pe-acel “panou” din hol,
Eram o valoare!

Că cei fruntași se comparau,
Cu cei mai răi știuți,
Iar cei EGALI, ce mulți erau,
Erau…necunoscuți!

Valeriu Cercel