Pietrele făceau scântei,
Era momentul când
Destinul plictisit de existența nesfârșitei inerții
Își modifica cursul.

Aerul era încă rece,
Mincinos în lumina tainică alb-negru.
Nu se anunțau zări
Sau venirea vreunui Mesia,
De aceea privirile mai erau încă aruncate,
Pur și simplu, în forma unor 360°,
Cerc în ființa recompusă
După alte criterii ale psihanalizei freudiene.

Apariția destul de vagă
A răsturnării de situație
Începuse a opune rezistență.
Ea aduse o altă lumină,
Temporală, mai clară,
Cu o origine ruptă din scîntei,
Înlocuind Lumina difuză
A stelelor de până atunci.

Doar cele 180° rămase
Alterau vechiul stil de a privi.,
Închiseră toate formele de existență,
Chiar și noile raze de lumină
Ce-și ascunseră puterea până atunci,
În cercuri concentrice,
Înjumătățind
Sferele din subconștient
Și valoarea de existență.