de după secundar mă privesc ochii unui bărbat cu vertebre plânse
clipesc acolo în ritmul respir-inspirului vremii
uneori se închid a osteneală sinceră a durere strânsă
în menghina unui imaginar violat
când plâng verdele lor se prelinge pe rafturi peste cuvinte
golind irișii arcuind arcadele colorând mirările

la capăt de rând o scrisoare ce se scrie singură capitulează
la început de poveste draperiile se trag ființând lumina

numai sfera timpului alunecă între noi ca și cum ar dansa
prenupțialele valsuri

de după secundar mă țintuiește în mine tot mai în mine
o privire prizonieră un hățiș intenționat o capsulă colorată

un bărbat cu vertebrele plânse se luptă să trăiască
într-un cocon de minute
într-un marsupiu cu amintiri

prelungind secundele până-nspre azi și un pic înspre mâine
smulgându-mă dinspre trup înspre sine așa cum rupi o bucată de pâine