O altă corabie i-a răpit
și năvoadele lor au prins de atunci
numai păsări.
Cuvântul îi părăsise
iar un foc ce nu arde îi țintuise cu aripi
de vorbeau o limbă a pietrelor
pe care le-au modelat după forma luminii.

Prin oasele lor vântul suna a oase
a sabie lucie și a lemn înfrunzit,
soarele stătea uneori să-i întrebe când să apună.
În mijlocul lumii
o stâncă au prăvălit cu palmele lor așezate
și au hrănit-o cu lapte de stea.

Azi este mâine,
iar munții nu vor ști unde să fugă
la semnul mâinilor întinse
de care atârnăm în noduri de pescar.