Nimic nu e de spus atunci când vântul tace
Și-n dureroasa moarte, fruzele nu pot să cadă.
Zac atârnate de o creangă,
Ștreangul lor atât de sumbru.
O nu, nu e zbor,
Ele, de crengi stau spânzurate.
Un fir de vânt de-ar fi suflat,
Atunci, în goana spre pământ,
Un ultim zbor ar mai petrece
Trista lor roșeață ce se prelinge prin vine uscate.

Nimic nu e de spus atunci când vântul tace
Și în liniștea morbidă a serii
Cad lacrimi de cristale,
Plângând o biată ultimă frunză
Ce duhul și-a dat cu cel din urmă zbor.
Cristale cad, și în căderea lor cântă
Orga ne-nsuflețită a camerei obscure,
Apoi pășind în pat de lacrimi
Mă scufund în gânduri ce profunde
Nu îmi permit în veci să-ngân vreun vers.

Nimic nu e de spus când vântul tace
Și tac ei toți, și tac și eu,
Precum o frunză stau spânzurat
Și-aștept un ultim vânt
Spre liniște să-mi zboare trupul
Lipsit de tot ce am simțit vreodat'.