se pleacă o daltă sedusă
de piatra unui hotar
demult nu mai sculptează
în cercul închis de omul cu har
desene cu aduceri aminte
de tata și creioane scurte
deschid penarul cel alb
al trecerilor de... vreme
nici tac nici vorbesc
culorile din timp
doar își cern
curgerea
... știi ceva, timpule?
lasă-mi poarta deschisă devreme
și închisă de târziu
la pagina ce încape întrun număr
al notelor din solfegiu
cu toamne bogate și ierni albe
în primăveri verzi și veri adunate
pe plaja vieții albastre
din celesta cunună a curcubeului
o altă secundă din timpul meu
și cel al ceasului sculptat
de daltă
în piatră.