cerul se deschide frumos
trupul se așterne spre vis
un bărbat de ceară un bărbat de foc
mută gânduri din loc
cearcănele amintirii lungesc întunericul
tremur lângă zidul pipăit de norii furtunii
vocile mele cuceresc noi strune blândeții
nici un gest nu mă pune la adăpost
mai sunt asemeni vouă de vie, de simplă ,
curată
ce-mi folosește să mă las dorită de
soarele îngândurat al cuvintelor
durerea ramâne la fel de ascuțită
lumea la rându-i obscură
mă continui din nopți pierdute
spre miezul zilei
întâlnesc oameni toropiți, somnolenți,
abulici, violenți, pensionari,
miri cu flori
cu gura care vorbește,cu ochii care mai văd
cu degetele care mai pot mima strângerea de mână
desenez în aer calde spirale
să-mi țin de urât
nu se mai cunosc umbrele-nsângerate ale
deziluziilor
nu se mai văd abruptele gropi ale obrajilor
vlăguiți de cea mai mută , absurdă uimire, regret
nu se mai deosebesc măștile între ele
vom ajunge la liman
numai după ce câteva ziduri
ne vor sparge capetele de îngeri