să considerăm că ne naștem cu toții la ora amiezii
într-o zi sclipitoare de vară
pe o planetă
de păpădie

unde orice frică s-ar fi ridicat înspre ceruri
ca un parfum
de smirnă și crini.

să presupunem că nu ne rămâne altceva de făcut
decât să trăim fericiți
să ne iubim să facem copii plutitori să împletim coșuri
în care peștii s-ar arunca singuri
unde păsările și-ar face de bunăvoie cuibare
că aici vom desemna prin sufragiu
un dumnezeu dinamic & cool
oferindu-i pentru necesare întrupări periodice
o scară luuuungă
de păpădie.

și totuși
la un moment dat
va strănuta cineva.
e inevitabil.
și-n cea mai bună lume posibilă
omul simte nevoia
să împingă lumina ceva mai încolo
la drepta
sau stânga
după cum îi apăsă
umbra pe inimă.