M-am tot gândit în ultimul timp
oare ce-or fi făcând acum
când nu ne mai vedem atât de des
ca pe vremea când spărgeam semințe în dinți la meci
până noaptea târziu
și beam o bere amară de pet de 2 litri jumate
ce părea mai dulce ca mierea
când băteau ai noștri, bineînțeles.

Și m-am gândit că ne bârfesc cu orice ocazie,
și că ne invidiază nevoie mare
de-aia nici nu mai sună să vadă
dacă mai trăim sau ne-am împuțit de atâta singurătate.

Te-ai tot gândit degeaba, mi s-a spus.
Încă nu te-ai obișnuit cu ideea
că pe ei nu-i mai interesează
ce faci tu de când au venit pe 1 ianuarie anul ăsta
și ne-au zis ” hai, reveniți-vă, mă! Ce dracu aveți?”

Vladimir nu mai dă pe la noi de ani de zile.
L-am întâlnit din întâmplare
când m-am dus cu cineva la Cluj.
Era în pijamale, pe un pat, și-și serba patru ani de sejur acolo.
Era înconjurat de copii slabi, fără suflete în ochi
așa cum sunt toți copiii.
Și-am înțeles.