Trăgeam tranvaiul după mine
același ce ucise labiș;
cu pași mărunți, miros de câine
ne îndreptam către tufiș
și-i arătam marea natură
ce s-a văzut, ce s-a pierdut,
că libertatea nu se fură,
cum inima ascunde lut
pe îngropatele morminte
rămase în vecinătate
citind șiraguri de cuvinte
și alinând singurătate.
Degeaba strigi acum iubire
o dragoste nu se desparte
este legată de pupilă
și plânge în eternitate.
Cu răni spălate-n propriul sânge
ne alinăm durerea sacră
văzând lumina cum se stinge,
sculptând mereu în piatră acră;
din amintiri în amintiri
ne-om duce viața mai departe
săltând înaltele zidiri
lăsând în urmă câte-o poartă.

De n-ar fi fost a ei speranță
ne-am fi pierdut de mult pe drum,
dar toate au o importanță
chiar și un foc ce face scrum.

Cu ochi de copil privim și acum moartea căprioarei la fiecare vânătoare.