sunt un orb
n-am aflat cît ești de frumoasă
și nici lacrimile
și nici mîinile îndreptate în sus ca și cum te-ai fi rugat să coboare o funie din cer
pe care să mi-o înfășori în jurul gîtului
sunt un orb
pășesc alene printre blocuri
într-un cartier rău famat
la etajul al patrulea e un cal care mă strigă
e singura ființă pe care o văd în acest întuneric
mă gîndesc că-i e sete
îi șoptesc o rugăciune
și simt că între noi se stabilește o tristețe specială
suntem cei neiubiți
cei care pășim prin lume și ne minunăm de gustul ierbii
fără să vedem cum crește cum se îndoaie în bătaia vînturilor
cum se zgribulește sub zăpezi
sunt un orb
nu-ți știu culoarea mîngîierilor
atîrn de mirosurile nopții căutînd punctul în care se deschide lumea
să pătrund în ea așa cum aș intra
sub o piatră