Stăteam întins pe spate pe un divan în fosta fierărie și ascultam cum cineva ascuns sau nevăzut șoptea ceva în limba lui necunoscută mie

din când în când recunoșteam ca pe un semn de veghe o silabă
Avea sporita claritate a unui început de mantră

părea ecoul ei sau răsuflarea unei balene ireale îngropată în zăpadă la mare înălțime sub cerul sângeriu

venea dintr-o semantică nebună murea la capătul dintâi și se năștea la capătul din urmă

din depărtarea mea o auzeam în mine șoptind parcă frântura unui nume Ecoul ei se deslușea AUM și se ducea prin lumea înțeleasă ca urma unui fâlfâit de aripi spre locul unde nu mai exista nici mama amintirii mele de multă vreme îngropată sub cerul sângeriu