Am privit prea mult la lună,
Prea am rătăcit prin stele,
Am uitat că pe pământ
Este chipul dragei mele.

Nu mai știu pe unde este
Și privesc în gol spre cer,
Tot sperând să întâlnesc
Ochii ei plini de mister.

Caut iar noaptea senină
Ca o oază-ntr-un deșert,
Norii roșii, de rugină,
Îmi vine plângând să-i cert,

Să tragă a lor cortină,
Să mă lase să visez,
Gândul meu prin univers
Lâng-al ei să îl așez.

Să ne regăsim acolo,
Căci pământul este plin
De iubiri ca și a noastră,
Și mai e destul venin.

Monologu-mi încetează,
Soarele de mult s-a dus,
Stelele pe cer s-așează,
Luna-n locul ei s-a pus.

Așa au fost de când e lumea,
Dar câți ca mine or fi fost
Să iubeasc-o amintire -
Să iubească fără rost?

Nu sunt furios, nici prost
N-am să mă socot nicicând,
Mă bucur că nu ești ca mine,
Că nu îți stau mereu în gând,

Că n-ai privit prea mult la lună,
Că nu ai rătăcit prin stele,
Că n-ai ținut ca pe pământ
Să fii a jumătății mele.