câteodată noaptea devenea o lebădă care plânge.
mi-ai spus că așa ceva nu există.

ziua de azi a fost un camion verde. a trecut peste linia albă continuă
a luat-o prin câmp
a secerat umbra copacilor de pe marginea șoselei.

noi am început să plângem abia foarte târziu.
nu ne băga nimeni în seamă.

eu cred că lebedele trăiesc într-un fel de singurătate transparentă
ți-am spus
pe când se lăsa întunericul acela strălucitor
luna argintie faruri sparte argintii
sărutul nostru zdrobit între noi ca un fluture de noapte.
tu mă țineai strâns de mână ușor fâstâcit
în fața nașterii și a morții nu știi ce să faci cu mâinile
mi-ai spus.

dar totul

totul e atât de simplu.