Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,

rămân după ei pantofii și un telefon surd

doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,

ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,

apoi se lasă o liniște obișnuită, cu totul de neîndurat,

precum candoarea cea mai firească născută din disperare

când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.




Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranța este nesigură,

ne ia sensibilitatea așa cum fiecare fericire

vine alături de tristețe și veselie,

precum două patimi totuși mai slabe decât una,

atât de repede pleacă oamenii precum amuțește sturzul în iulie,

precum zgomotul neîndemânatic sau reverența seacă;

pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,

deși cel mai mare risc este să te naști, nu să mori

iubim mereu prea puțin și mereu prea târziu



Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna

și vei fi precum un delfin, blând și puternic



Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede

și cei ce nu pleacă nu se întorc mereu

și nu știm niciodată cum să vorbim despre iubire,

dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima