Dumnezeu îmi ceruse apă să bea!

Îmi pare însă că, de fapt,
În sufletu-I cererea
Altceva are.

L-am întâlnit pentru prima oară
Lângă fântână. Sta obosit.
Atunci mi-a vorbit.
Purta bască.

Era comunist. Voia egalitate.
Deși recunoscuse, demult,
Că precum aude judecă
Și zicea că judecata Lui
E dreaptă, deoarece
Face voia Tatălui
Care l-a trimis.

Nu L-am crezut.

Mi-a cerut apă să bea, ca și cum apa
Era cel mai de preț lucru din viața mea.

Cred că voia să mă înfieze.
De nevastă sigur nu mă dorea.

Mi-a povestit despre mine. L-am ascultat.
Știam oarecum că ar fi putut scoate apă
Dezintoxicată de gânduri compromise
Din fântâna fără memorie
Săpată de un strămoș
Plin de glorie.

Nu l-am crezut.

Apoi mi-a vorbit despre cărțile din care nu am citit.
Avea dreptate din ce auzisem și din ce credeam.
Păream privindu-ne păsări căzând în neant
Cuvântul Lui în gând îmi părea nesfârșit.

Dar tot nu înțelegeam de ce mai m-a întrebat
Cum întrebarea lui era un motiv de uitat
În sufletul meu pe care îl cunoștea
Mai bine decât inima mea?

Mult mai târziu, peste o mie sau două de ani,
Am înțeles că mulți veneau la fântână
În miezul zilei să caute apa cea bună
Și așteptau, Domnul să le ceară ceva,
Ca și mie oarecând din inima Sa.