făcusem din toamna asta un măcel de frunze. aveam treabă
pe dealuri ardeau focuri rotunde.

încercam viața cu dinții fără să ne întrebăm dacă o doare
undeva se spărgeau boabe de struguri. îmi venea să strig
de fiecare dată când te desprindeai din trupul meu
urletul se rostogolea în pietre.

ar fi fost un dezastru
să te las în urmă să te las din mine
chiar și pentru o singură clipă
încremenirea ar fi fost definitivă
doar știm că lumea stă
numai și numai în felul cum devorăm toamna
cum ne sfâșiem în feamătul ei aromat și postum.