o toamnă ca o tandră ispită de a trece
dincolo de izvoare, cu sufletul tău gol,
ce, biciuit de vânturi, cu zările se-ntrece,
scâncindu-și lung trezirea, ca pe-un discret viol

al simțurilor care se rușinează foarte,
deschise ca o floare spre a primi iar har,
sub pânze de lumină, vâslind neștiut prin moarte,
pe trupuri de fecioare iubite lung, barbar