Doamne, cum pot să stăvilesc furtuna?
Mi-s aripile frânte, înfipte-n stâlpi de gard;
De e să mor acum..., îmi e totuna,
Deja covor de frunze îmi ține azi de cald.

Ascuns în stelele căzute,
Mustind de ploi sub pașii apăsați,
Mă-neacă clipele de mult trecute
Sub nouă ceruri negre și nori întunecați.

Dar Doamne..., spune-mi!
Cum pot să stăvilesc furtuna
Când ceața ne cuprinde-atât de-adânc,
Încât nici steaua Ta nu mai răzbate
La căpătâi, sâ-mi lumineze pe mormânt?

Copaci albiți de propria cenușă,
Aprinși în depărtare pe post de lumânări,
Veghează agonia lumii care,
Se-acoperă de-a-ntregul cu fumul lor din zări.

Fântânile secate de apă, de sânge, de sudoare,
Acum sunt galerii de șobolani
Din alte orizonturi și lumi și zile trecătoare
Cu dragoste... împărtșită doar pe bani.

Of..., Doamne!
E mult prea frig fugit din case
Și vântul suflă-n inimi a pustiu...
Zdrobindu-mi trupul, golind de carne, oase,
Timpul, călăul, rânjește,
Spunând... că este prea târziu.

Doamne..., Tu spune cum să stăvilesc furtuna...,
Zăpada ne va fi acoperit din nou curând
Lințoliu rece se-așterne-n dimineți într-una
Și lumea, ca naiva, se bucură de ea râzând.