ea stă înaintea mea
și înapoia mea
și împrejurul meu cu fața palidă
în noapte fără lună
ca pe o planetă pustie aruncată pe cer
fața e luminată de o lumină difuză
ieșind de sub gulerul negru.

moartea tace nemișcată
pentru ultima confesiune de parcă sclipirile metalice ale coasei
sînt privirile mele
ca pe o altă planetă vîntul șuieră tăios pînă spre oase
în jocul de-a chirurgul
și-mi pătrunde prin craniul acoperit cu umbre de carne
cu palmele închipui umbre
pe fața palidă ca un ecran.

înțeleg că totul e o mare oglindă
aplec umerii
printre vertebre coasa caută inima
ce putrezită ascunde încă viață
fără durere ies libere formele închise
dintr-o mare dorință.