prin mine trec
diagonalele unei lumi
în care te-ai închis
căutându-ți mereu centrul de greutate

ai crezut în vorbele lui Arhimede
că-ți trebuie doar punctul de sprijin
pentru a face ca lumea
să se miște în sensul
pe care tu l-ai putea da

oamenii nu se schimbă
precum copacii ce-și lasă
frunzele acestui an
să putrezească
înflorind în noul anotimp
îngerește
stropind cu lumină
gândurile umbrite

oamenii, ce odată
mi-au populat sufletul
năvălind ca oricare nomazi
au devenit niște furnici
ce târăsc tot ce găsesc în mine
pe sub suflet,
prin crăpăturile
pe care viața asta i le-a făcut
ca un râu grăbit
să se verse în fluviul său

.........
același index,
cu care-i arătam lumii
ca prieteni ai mei
același index,
cu care-i chemam
să le împărtășesc bucuria mea,
îi va ajuta să se oprească
din rătăcirea lor.