Ca flăcări ...



ca flăcări avântate

( în vânt)

străbatem drumuri
în mână cu făclii aprinse din amurguri
iubim fără noima veac de praf și fum
cărări străbatem visând petala de crin pe buză
orori nu le vedem în drum
ne spunem singuri că fericirea nu-i obtuză
porți ferecate deschidem c-un zâmbet doar
și talpa cerului atingem
cu o zbatere de ploape
sub care fericirea-i toată-n chip ascuns
și frământăm pustiuri
și idealuri frământăm
de parcă gloria ne pândește de aproape
și nu mai știm apoi
de partea cărei uși a vieții stăm
pariuri punem pe nimic
și despicăm fără de teamă noaptea
zările răscolite de trecerea noastră rămân
vrăjile nedezlegate le spargem cu șoapta
mohorârea nisipului risipim cu o literă
în jurul nostru însăși eternitatea
se adună în cerc
când înfloresc cactușii
și e nevoie doar de o singură
jumătate de clipă
desprinsă din icoana de lacrimi udată
să ne putem privi steaua noastră
cu ale cerului
laolaltă
…
dar când vine toamna
și D-zeu aruncă-n noi
cu miros de gutui și culoare de must
unde încă mai fierb
serile de vară dulci
(mai ales una)
ceva ca o brumă de-ndoială
se așează peste suflet
mai aprig ca un ger
ne arde și ne curmă la pământ
elanul unul câte unul


și din avântul nostru către cer
rămân gutuile-n ferești

iar din făcliile ce-am fost



rămâne-n urma noastră



fumul

...