el
este aici în camera mea, singur, pustiu
cu toate teoriile căzute pe covor
nu îl interesează nimic
să încep cu întrebarea: încotro?
nuvele și căsătoria lui emily dickinson
cu ea însăși la periferia foamei
bat la geam

sunt în fața unui zid alb
nu știu de unde să-l privesc
dacă este o frescă sau pur și simplu
o ființă spongioasă care se va naște
peste puțin timp
a tăcea este echivalent cu a iubi
am să te tac până mâine
mâzgălesc în aer un semn necunoscut

podeaua se tulbură ca o mocirlă
până în dormitor mai sunt două secole
două armate de învins
câteva morți de trecut
șapte îngeri cu aripile sfâșiate lângă geam
un zgomot în stomac
inima s-a mutat puțin spre el
oamenii trec grăbiți cu sacoșele pline cu ziare vechi
cred că toți zâmbesc, deși nu le văd chipurile
știu că undeva la etajul șapte se întâmplă un miracol
țigara se consumă în scrumieră
noiembrie este un zid alb
pe care ne depunem