Noiembrie. Sunt tristă.
Și frunzele cad tot de tristețe.
În noiembrie totul e trist. A mai trecut o vară.
Tânjesc după căldura lui iulie prelinsă pe umeri,
pe gânduri, pe câmpurile cu mac și piciorele goale.
În noiembrie frigul mă dezbracă de haine până la piele,
până la sângele albastru ce-mi picură
numai un strop de iubire.
Atât a mai rămas din clipele mele calde.
Acum calc peste frunzele triste, plânse de ramuri
ce vor înapoi, foșnetul viu, în allegro suspinat peste pădure.
Și eu subscriu și vreau înapoi raza de soare,
vreau să revii acum, când mi-e frig.
Din mâinile tale,
o mângâiere pe soarta-mi cernită de vânturi și ploi
s-o opresc. Calc pe nămeții de dor.
Mă chircesc rebegită sub plapuma lui noiembrie,
așteptându-mi tăcerea să-năbușe plânsul din strigăt.
O chemare, de frig amorțită se aude-n ecou.
Îmi e dor, îmi e dor de iubirea din vară,
pierdută la-nceput de noiembrie. Îmi răsună.
Sunt tristă.
Și frunzele cad tot de tristețe în noiembrie.





13 noiembrie 2009