Prin fumul de țigară îți văd privirea
Umbrită de talazurile-amare ale vieții,
Îți simt răsuflarea încărcată de vise... Căderea
În neantul din tine-mi zidește în piele culoarea ceții.
Adânc de dureri săpate în carne
Trezesc amintiri sfâșiate...eterne.
Ești aici, dar nu ești,
Căci golul din mine te preface în fum.
E clipă, e viață, și, totuși, e scrum,
Căci nu mă găsești.
Unde sunt? Printre adieri de vânt
Și jocuri de copii; în lumea dintre un cuvînt,
Ecoul lui de nicăieri și-un vis;
Poem de nemurire, cînd moartea e aproape;
Speranță și iubire când totul ne desparte.
Mă atingi cu aripa unui strigăt venit din abis.
M-ai găsit? Mă întreb fără rost, în delir.
Eu știu; acum... ești doar o gară într-un univers paralel,
Paralel cu mine, cu noi. Ești, totuși, acel
Ce țese în mine culori, un fir
Nevăzut, străveziu. Dar mă pierzi în mine,
În ceața nesfârșită dintre noi doi și iubire,
În strigătul nimănui, de nicăieri, către tine.
E în van...și, totuși, ceața dintre noi piere?