La lumina rece a veozei
citeam ultima scrisoare pe care mi-o trimise ea,
ea care nu mai este, dar totuși e vie
în inima mea străpunsă de durere.
Un vânticel de noapte adia prin fereastră.
Fulgii mari de zăpadă loveau sticla găsindu-și sfârșitul în apă.
Eu nu mai simțeam și nici nu mai auzeam nimic.
Eram într-o altă lume.
Auzeam cuvinte dispărute.
Ascultam o voce mul iubită vorbindu-mi de departe,
iar doi ochi pe care nu-i pot da uitării,
știu sigur că mă priveau de acolo de sus, dintre stele.
Din foaia subțire și îngălbenită a scrisorii
se înălța parfumul tinereții ei.
Fiecare cuvânt, fiecare pagină emana iubire.
Iubire... iubire... doar iubire,
iar printre rânduri, lacrimi.

Mi-a căzut privirea pe o pagină ce mirosea a iasomnie.
Am citit: "Iubitule, nu mai sunt eu,
sun tu, un tu înlăcrimat și fericit."

Câte lacrimi au izvorât din ochii mei atunci!
Câte suspine mi-au străbătut gâtlejul
și câte săgeți otrăvitoare mi-au străpuns inima!

Am privit fotografia cu chipul ei plin de viață.
- Unde ești, iubita mea?
Atunci mi-am îndreptat pentru prima oară
privirea spre fereastră
și tot atunci am văzut acei primi fulgi de zăpadă
ce străluceau în lumina Lunii.
- Vine iarna, mi-am zis. Se apropie clipa
în care tu ai fi împlinit douăzeci și unu de ani.
Mare păcat...