stau
în camera mea
la mii de kilometri depărtare de
fereastră
lângă masa alungită
precum o cale ferată

chiar acum a plecat ultima umbră
a mesenilor
trântind ușa

la fiecare pas
las în spate un eu
pe care pot să îl uit
pentru că apare mereu altul

ce bine că nici fereastra nu se apropie
nu vreau să îmi înfigă lumina
ghearele ei mari
în obraji

bătând din aripile alea
aproape cărnoase