Noapte.
Luna aidoma unui glob imens de aur
străjuiește în marea de stelea
a unui cer perfect senin.
Liniște apăsătoare, înghețată.
Tu-mi apari în toată splendoarea
cu păru-ți mătăsos de aur
revărsat în valuri
pe spatele gol, de lapte.
Ești singuă și zâmbești
ca atunci când ne-am iubit
sub bolta teilor
în adierea vântului călduț
a nopții de mai,
în parfumul trandafirilor sângerii.
Amintiri solemne al unui trecut sumbru.

Unde te afli acum când
stau singur în miez de noapte
și-ți visez chipu-ți angelic
cu ochii larg deschiși?
În ce ungher al universului
se află sufletul tău
așteptându-mă?

Vreau să te-ntâlnesc,
dar și moartea este prea crudă
căci nu mă dorește.

O, moarte nepăsătoare și rece,
despărțirea e prea dureroasă,
iar tu, precum o neagră regină
te amuzi de chinul vieții mele
și mi-l prelungești zi de zi, an de an.
Te blestem cu blestemul iubirii
pentru nepăsarea ta rece...


18 Ianuarie 2004