Serafim era la mijlocul mărului. Dormea în semințe de teamă de om aspru de teamă de gând de frica semnelor pe care viermele pământului le rânduia zilei. Dormea Serafim în mărul sălbatec și visa vorbind în visul somnului așa:
- Să nu dovedești iubirea față de celălalt că nimic nu e mai pârguit răului dacă dovadă arăți dragostei tale
fiindcă în fața judecătorului călăul surd și orb va fi dovezilor tale de nevinovăție și să nu așezi icoane la căpătâiul tău în dejosul trupului gol ce împreunează patului iscoada păcatului să nu lași gura să muște din satul vecinului tău cum nici din brazda poporului din sud din vest din est și de la nord cătare să nu poftești nici din înalt nici de-adreapta și nici de sub apa gâtlejului dintre munți ori înălțarea veștilor de pe umărul stâng de peste gheața ce vine topind lacrima spre lacrima pomilor

Serafim se simțea singur El a văzut că nuntașul luminii îmbătrânise a mai văzut că drumul se îngusta și că din Cărțile Sfinte citea nu preotul ci umbra celui nebotezat Serafim ar fi vrut să fugă de el el își dorea un popor el se vroia în taina celui ce vine el nu era vrednic el era singur

în biserica lumii zugravul era tot un om