decojesc o banană. cu pesticide. sorb din cafea. contrafăcută. în țara aceasta nu e nimic de pornit în galop...

demult strigam brazii în parcuri pe numele viitorilor noștri copii. cele reale au fost inventate. albastrul e verde. verdele e căprui. dar nu mai sunt ochii cu formă de frunză. anotimpurile au îngroșat coaja. scrisul e un briceag printre fibre de celuloză. abia dacă ne vom aminti peste ani ce am simțit când am scrijelit primăvara.

de mult nu mai pot privi într-un punct fix. culoarea inimii mă obosește. seara îmi masezi gâtul sucit toată ziua după femei. și știi. în oricâte șei am urcat sunt aici. nu-i nici una mai iapă ca tine. nu suporți frâul. când simți pământul rotit deasupra nechezi. ai încălecat un om. stăpân nu există. lepădăm zăbala prin maci!

demult tremura pământul de hârjoană. rupeam magnolii cu dinții. râdeam. cei de la protecția animalelor veniți cu sirenele pornite râdeau și ei când înțelegeau. și ne legau. ca să ne protejeze de noi înșine. și ne izolau. să nu ne rănim. și apă ne dădeau. la oră fixă. și paie. fără libertate timpul căpăta deja un alt înțeles.

nu s-au îndurat să ne pună potcoave. de mult ce ne iubim unghiilor noastre le-au crescut rădăcini. și doar când vântul mă culcă la pământ te temi că visul m-ar smulge. că m-ar cuprinde iar dorul pereților verzi.