Umbra ce-i desena pământul
făcea ca aripile să-și întindă
lumina către mine.

Îl urmăream cum zboară,
cum valurile i se ridică către ochi,
cum zborul lui,
și penele negre
îmi desenează harta
următoarei opriri.

Din cântecul pe care îl cânta în zbor
răsăreau vieți trecute,
chiar eu îmi regăseam
umbra veche de 300 ani
în nedeslușitele sunete păsărești
ce veneau de dincolo de munte.

În zbor,
ne-am oprit în catedrala strălucitoare,
unde se cânta vecernia.

În fața altarului,
i-am lăsat aripile să-mi cuprindă mintea,
în timp ce-n jur,
în liniștea zdrobită de vecernie,
raiul și iadul
își îmbinau culorile,
întinzându-le pe pereții reci ai locașului.

Mai departe,
mai departe…tot mai departe…
lăsând în urmă rai și iad, pământ și ape,
misterul își țesea umbra tot mai adânc în noi.

Iar zborul lui
către țara tuturor dorurilor,
făcea ca-n mine
noul nume să ducă mai departe
povestea celui dintâi vultur devenit om.