Pe oricine este treaz, visele nu vor ierta,
Pe când muzica, urletelele și sunetele pământii
Visează visele ce toți le vom vedea.

Inerția străzilor țipă.
Fumul din casele ce ard,
Și luminile ferestrelor dansante
Se sparg în ploaia sfoiegită.

Oft... Din copaci se aude...
Din zborul frunzelor...
Spre sud oftatul zboară.

Spre sud, sfarșitul nopții va începe,
Încă nicăieri în vederi,
Doar sălbăticia îl poate ascunde
De ochii noștri închiși.

Izvoare de ploi, izvoare de vise
Îmi lovesc mintea cu încă o mie alte
Izvoare de ploi,izvoare de vise...

Și deci alter-ego-uri se preumblă,
Prin mine, prin tine, prin noi,
Agățându-se unele de altele,
Precum mascote ale unui viitor pierdut.

Și văzând acest spectacol lugubru,
Unii râd asemeni unor copii nebuni,
Acoperiți de ceața mătăsoasă a unei libertăți latente.
Unii se holbează în regatele tristeții,
În veșnicii de amintiri și pași pierduți,
În timp ce pentru unii, furia animală și lacrimile
Le sunt ascunse în superficialitatea pieilor jinduitoare.
Unii își cântă și-și dansează viața,
Înainte de a se trezi in fața silabelor rutinii.
Iar unii își suflă greutatea umerilor
În fumul lăptos al țigarei,
În ascuns, în zâmbete, acoperind goluri,
Veșnic binecuvântați în integritate
Să zâmbească celor ce au uitat să zâmbească,
Să plângă un abis când sunt vizitați de tăcere.

Pe când lacrimi se estompează, în ochii tuturor
Cercul de vise se învârte iar și iar,
Iar sensul lipsește,
Iar neuroza înflorește,
Iar noaptea înca nu s-a terminat,
Iar o întrebare-i eternă pe buzele tuturor:

-Cât e ora?