Iarba îmi săruta picioarele

ca în copilărie

când joaca îmi era permisă pe un petic

și copacii mă confundau cu o furnică

iar eu, cu niște uriași fără mâini

bogați în clorofilă și povești...

iarba miroase a copilărie

crudă și dulce

proaspătă și veche

a rouă, a vânt

garnisită cu buburuze de toate culorile

pe care le înșiram în palmă

îndemnându-le să zboare

imaginându-mi zborul dincolo de ochii mei

acolo unde iarba nu crește

și păcat...

pentru că mirosul ierbii

mă vindecă

de singurătate și dor

ori îmi adâncește dorul în singurătate

dar într-un mod plăcut

așa...ca mirosul de iarbă.