Și-a fost să rupem albă fila noastră
Nescrisă, ca o lașă dezertare...
Curată, oarbă și devastatoare
În inocența-i goală de patima măiastră.

A trebuit să cadă neîmplinit avântul
Și cerul, cu întreg albastrul pur,
Nedespicat rămase și hâd de-atât azur
Și liniște atâta, de tunet implorându-l!

Nestins, și focul - palid fum de soare -
Tot raze sure naște-n negru dor:
Cândva se vruse fulger atotstăpânitor
Și-abia mai e jăratec și tot doare!

Doar spintecată zarea, din lumină;
Și astăzi izvorăște-n acel mai
Spre primăverile ce vor să vină
Tot ce-am avut și am și nu mai ai...

Numai iluzii, prea străine azi de tine -
Înăbușită nebunia în răbufniri, în chin...
Și sfinți în agonie, smulgându-se pe sine
Din paradisuri strâmte către un iad divin.

Către păcat, noroi, arsuri și Moarte
În mine mai tânjesc porniri răpuse,
Din infinit tot mai departe, mai departe:
Și clipa netrăită, secretele nespuse,
Și trist sărutul nenăscut pe sterpe buze...