Baladă pentr-o muscă moartă
Disprețuită
De parcă-n fiecare muscă nu e și Dumnezeu
Hidoasă, neagră, rasfirată
Purtând în ea trecuta viață
Împrăștiată pe tavanul coșcovit

Nostalgic după bâzâitul cel abject nu suntem
De parcă bazaitul nostru e mai breaz
De parcă viață noastra nu se bantuie în scârnă
Fără sa ne vedem, auzim sau cenzurăm
Crezând până la ultima suflare
Că vom scapa neobservați.
Ne simțim cu atât de mult mai buni
Ca dacă le vedem iubind
Le stârpim

Ati auzit macar o data , undeva
Că nu suntem mai buni, ca nu suntem curati?
Si ați văzut vreunul stropșit de bolta
Doar pentru bâzâitul insuportabil
Și pentru că a mâncat ce a mancat ?