Când am ajuns la Târgu-Jiu,
Era noapte, era târziu...
Am întâlnit o bătrânică
Cam scundă, chiar pitică...
Purta sacul greu al vieții,
Mai ales, al bătrâneții.
Erau mulți și a uitat
Câți ani avea cu-adevărat...

Iar în lada ei de zestre
Ce-o ținea pe la ferestre,
Avea lucrurile de moarte
Și ținea să ni le-arate
An de an, că era bolnavă
Și din ce în ce mai slabă...

Printre scoarțe și basmale,
Macaturi și covoare,
Și prosoape, și batiste,
Câte toate, acatiste
Cu vii și morți,
Că se ruga pentru toți...

Apoi, și-a făcut coșciug,
Închis cu un belciug.
Ne spunea că are tron
Și prin casă, maraton,
Când o lua durere-n spate,
Toți se pregăteau de moarte.

Ne spunea cum să le dăm
Și apoi ca s-o iertăm...
Dar au stat o viață-ntreagă,
Și nu putea să-nțeleagă
De ce Moartea n-a venit,
Batistele s-au îngălbenit...
Și-a cunoscut nepoții,
Mai apoi și strănepoții...
Cu bastonul prin grădină,
Umbla-ncet, să o susțină,
Adusă puțin de spate,
Le-a făcu la copii parte.
Lui Lărică i-a dat Cheia,
Glodul, Lunca și pădurea.
Veta a primit Ponoare
Cu livezi, și lunca mare.

Apoi, sărutară mâna...
Mâna rece, noduroasă,
Uscată și cioturoasă,
Aspră de glod și pământ,
De ploi multe și de vânt.