Între cer și pământ e el,
pașnic, visător, plin de zel,
este omul cu privirea la cer
care urmărește norul cel stingher,
cu privirea mereu ațintită spre zări,
peste culmi, în depărtări,
spre înaltul nesfârșit
al cerului nemărginit,
și vrea acolo-n pași de dans
să se miște în balans,
să fie o dată stăpân
peste muntele bătrân
și de acolo să privească
albastrul din bolta cerească,
verdele pădurilor de brad
și pajiștile întinse ce ard
sub căldura binefăcătoare,
și spicul scăldat în floare;
să se-nalțe ca o zeitate
ce vrea să stăpânească,
să imortalizeze,
să le eternizeze...
Își ia avânt, își face cruce
și dă apoi să se ridice,
dus de vântul cel șăgalnic,
pare-n zbor atât de falnic
băiatul cu parapanta,
ce vrea să treacă panta,
să se-nalțe cu vânt de la spate,
iar pământul e tot mai departe...
Își face curaj și vântul l-ajută,
îi dă un imbold și îl ascultă,
îl duce cât mai sus,
cu capul în nori, cu gândul dus,
cum să-i atingă și să-i simtă,
cum să-i străpungă,
trecând dincolo de ei
și mai aproape de zei,
lăsând în urmă pământul,
însoțit doar de vântul
cel darnic și blând...

Și întors pe pământ reavăn,
cu ochii calzi, cu mâna rece
peste comoara fără seamăn,
vântul nebuniei trece...