Din mila Cerului să fi venit?
să pui pe fruntea toamnei flori de vară,
să mai trăiesc un soare în zenit
înspre amurg, cînd încă nu e seară.

Să mai încerc planare cînd mă-nving
fiori din șoapta ta adolescentă,
cu rugul meu o flacără să sting,
dar să rămînem pară violentă.

Sau ai venit pe buze să mă speli
și pe obraji, de paguba minciunii,
iar anii ce-mi par mulți, să mi-i înșeli
cu lacrima de pe retina lunii.

Să mai "jucăm" destinul repetat,
cu alți eroi și pe o altă scenă
după scenariu într-un dor visat,
pulsînd în doi dorința într-o venă.

Și ambii într-un trup, cum ne-a cerut
Cel Sfînt prin buchia eternității,
dar transparenți și fără chip de lut
cu adăpost zidit pe fila cărții.