liniștea se răcește o simt înfiorându-mi pielea
tăcere doar tăcere
gândurile cad peste lespedea întunecată de vreme
sufletul ca o întindere de ape
peste somnul prelung de dincolo vom rătăci în tăcere

și
tac

îmi așez poemul acesta căpătâi poate
îmi voi aduce aminte
de câte ori degetele scriau pe nisipul fin semne
în tăcere

vântul adie peste chemarea cuvintelor
știu că nu sunt chemată

poemul poartă în muțenia lui numele femeilor
ce-și petrec privirile printre ceasurile nopții
răscolindu-te din adâncuri cu semnele lor… de iubire
lăsând la întâmplare
urma trupului deșertat în nisip

în rătăcirea nopții descoperim
conturul plecărilor și venirilor
orice plecare are un nume
poemul acesta se întrupează
pe marginea fiecărui crâmpei
de gând


iubirea poartă miresemele nopților
mă așteptai
cuvintele se petreceau ca într-o chemare
eu aici acolo tot eu

în așternuturi mototolite
cântecul stins al nopții