Cînt dealului, frunzelor, munților,
pata de mare din bolul de sticlă.
Picăturile de rouă
îmi lovesc brutal fața,
tremurâd mlădioase
în drumul lor spre evaporare.
Aș vrea să fie soare,
dar nu văd ca e ceața.
E parcă dimineață;
în jurul axei mele
se învîrt sincron, Socrate și Platon.
Simt că nu sunt om
iar timpanul meu și-a sădit
rădăcini într-un pom.
E ciudat cum poți să uiți
când ai văzut ultima dată
un curcubeu bicolor;
dar atunci când ai tăiat orizontul
în trei părți egale cu un creion.

Cînt câinilor, oamenilor, creierilor,
pata transparentă din marea de sticlă.
Cioburile îmi sfâșie trupul
treptat, încet, galant,
cu precizia unui rinoplastician.
Aș vrea să respir transparența
mării din adâncul meu.
Lumea asta-i doar un sufleu
din carne vie și sinapse,
ornat cu neuroni tocați mărunt, mărunt.
Irisul mi-a părăsit ochiul
iar acum, pupila mi se dilată;
Încep să văd cvadrimensional…