Scriu un pamflet. A dracu' amăgire,
Că prin umor la minte mă voi coace!
Sunt jun adolescent și nu-mi dă pace
Dorința-nflăcărată de iubire.

Un duh poznaș în broască mă preface
Și din blestem nu știu nicio ieșire.
M-arunc în lac visând la izbăvire,
Dar, vai, înot în ciorba de potroace.

Trei plozi și mama lor înfometată,
La colțu' străzii țipă și cerșesc
Cu mâinile întinse deodată...

Toți trecătorii-n gând compătimesc,
O doamnă însă îi întreabă: "tată,
Voi nu aveți?" Sunt mort, îmi amintesc.

Parodie la
"Scriu un sonet. Deplină amăgire" - Adrian Munteanu

Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce știu și ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe și iubire.

Un gând buimac într-un ungher îmi zace
Și nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Și mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerșind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfințesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.