Vreau și eu liniștea pe care o merit.
Lăsați-mă să-mi cresc demonii liniștit!
Să le dau un suflet, un trup și o față,
Mai mult ca mine au dreptul la viață,
La fel ca mine un început și-un sfârșit.

Mă trage de mânecă încet Gelozia
"Te chinuie tare că nu mai e a ta,
Te doare că zâmbetul nu mai e al tău,
Nu știi dacă acum îi e bine sau rău,
Mereu îndoiala în suflet'ți va sta."

Mă lasă în pace și trec mai departe.
Privesc Egoismul acum în oglindă.
El râde la mine, încet îmi șoptește:
"Ai grijă de tine, tu știi că greșește!"
Și sfatul lui putred începe să prindă.

O văd cum se apropie cu pașii grăbiți,
Slăbită și rece e Ura…din mine.
Nu are putere, o simt, vrea să plece,
Ea tot se-agață de timpul ce trece:
"Tu poți s-o iubești, că ea nu mai vine!"

Mereu lângă mine sunt demonii mei,
Hrăniți de prezent și de tot ce-am făcut.
Și chiar de aș vrea, nu mă lasă în pace.
În inima mea stă Speranța și tace
Tăcerea-i un semn, nu e totul pierdut.