Nucii stau goi în umbra de granit a Cuvântului nespus
și se mint – venele noastre, titanice,se varsă
întru învinețire pe cerul lipsei nesfârșite
dându-i roșeața…
Pântecul albastru soarbe învinețirea
de pe piroanele păgâne ale crengilor de nuc…
Eu,
încă mai port pe umeri imensele dimineți
în care o căutam pe EA,
ma mai trezesc încă, în strigătele tâlharilor,
cu fluierele picioarelor zdrobite…
Diminețile obosit de albe printre amarul din oglindă
și ea – gustă, îndulcește-te!
Dulceața de măceș, nu fără sâmburi, se scurge…
Crește.
Măceșul, naivul, crede că mă fericește
cu firave flori sângerii ce răsar pe obrajii ei
în falsele dimineți ce nu fumegă,
și UITÃ,
uită de spinii ce se încolăcesc printre coaste,
uită de cuiele ce mi se poticnesc în palme…

Nucii își sorb înapoi vlaga
vărsată-n noapte,
căci toaca bate.
Diminețile încep a înflori
prin Soare,
iar Eu…?