Pe carte ce trece,
Ochii mei devin
Cerul deșertului de gheață.
Nu curg și nu fug după eul meu,
Un monolit deasupra
Râurilor de tăcere.
Mă zgârii uneori
De celulele solitare
Ale haosului orb,
Care se împiedică
De cârjele rațiunii,
Și sunt mai subtil
Decât virusul zeitgeistului.
Mă plimb sătul de supraoameni falși,
Dar nu plec nicăieri,
Câteodată mai văd
Câte o pasăre de eter,
Frumoasă ca o metanarațiune.
Știința și filozofia
Nu au învins poezia,
Nu poți învinge
Ceea ce nu înțelegi.
Și dacă mi-ar lăsa
Doar nădragi de speranțe,
Nu mă vor putea
Dezbrăca de zbor,
Și în definitiv
Nici de Dumnezeu.
Sper ca atunci când
Voi închide viața
Să pot spune că
Am fost mai mult iubire.