Frumusețea ta ruinează floarea de acant:
cârjă a mea, povestită de mai multe cărări...


Sunt atât de puternic, îmi spun, încât zeii,
frații noștri bogați, fețe de pulbere au,
și armuri de iarbă au, și capătu’ lumii
în mine uitatu-l-au cu sfială de olar.


Ne-lumească ruină floarea de acant,
ce bine poate fi doar o mângâiere a ta,
ori umbra unei pietre cerești
pe care leii o sorb din cărări omenești...


Cetitori peste veacuri umbla-vor
în semnele pietrei, deslușire să facă;
cetitorii de semne vor găsi în praguri
de ceruri chiar locul din care pulbere
n-am putut zălogi cu săraca mea tâmplă...


De tine grăiesc, iubito, sau de jalea
neștiutului pietrar, care-n prag de nisipuri
pierdu Cântarea lui Memnon, troianul
ferecat în acant cum în paseri
prăbușite în cer?!


Nu-i cine să știe a pune graiuri pe gură
și-n zare suflet nu aflu nici
cât ar pierde lumina pe lespezi...