cineva pornește motorul făcând un ochi în pânza greierilor
împingând degetul arătător spre biografia mea
umflată sub cearșafuri. Fiindcă mă gândesc, domnule, mă tot gândesc
dacă sirenele miros a pește, dacă pot aduna într-o plasă nefăcutele
dacă trupul înfășurat în mulțimea tuturor emoțiilor& senzațiilor
poate depăși stadiul de rană
până amețesc, până șuieră cineva în stradă și țânțarul bâzâie în felul lui dement
exact din locul acesta.

Iar când îmi plesnesc șoldul, deși e întuneric, îmi dau seama că pielea roșește
pe urmă, deși e întuneric, roșesc eu însămi fără motiv
sub greutatea de jeleu a gândului aceluia.

e greu de spus cât de albă mi-e pielea când, în sfârșit, adorm,
și se petrec lucruri de care cine știe ce parte a mea își aduce aminte
o parte neștiută, de care nu reușesc să-mi amintesc.

iar dacă mi-aș aminti, nu știu dacă aș simți curaj, mirare sau jenă
însă știu sigur că aș minți.